Scrisoare către dor
Nu știu exact cum să îți vorbesc.
Ai apărut în clipa în care ochii ei au început să mă privească altfel.
Ai crescut în tăcerile dintre cuvintele ei, în distanțele mici care au devenit uriașe.
Și de atunci, ești aici, în mine, zi de zi,
ca o umbră care nu mă părăsește nici când e lumină afară.
Te port cu mine de parcă ai fost mereu acolo,
ca și cum ai prins rădăcini în mine din vremuri imemoriale.
Uneori te urăsc, alteori te țin strâns,
pentru că prin tine, încă simt ce a fost cândva.
Dar m-ai epuizat. M-ai secat de tot ce eram.
Ești acolo când râde cu alții,
iar eu învăț cum e să zâmbești cu lacrimi în suflet.
Așa că azi nu-ți mai cer să pleci.
Îți cer doar să te liniștești.
Să nu mă mai arzi, să mă lași să respir.
Să nu-mi mai amintești de fiecare dată că e aproape, dar nu mai e a mea.
Lasă-mă să mă aud și pe mine.
Nu doar pe ea în gânduri. Nu doar ecoul unei iubiri care s-a stins
fără să spună adio.
Știu că vei rămâne o vreme cu mine.
Poate mereu.
Dar nu vreau să-mi mai conduci viața.
Azi, doar azi, vreau să trăiesc fără tine măcar pentru o oră.
Și, dacă pot o oră, poate voi putea și o zi.
Atât vreau azi.
O zi în care dorul de ea nu mă sfâșie,
ci doar mă însoțește în liniște.